Se apropie o dată importantă, o dată din fila neagră a istoriei poporului din Moldova – 60 de ani de la al doilea val de deportări sau 60 de ani de la distrugerea morală şi materială a celor mai buni gospodari de prin locurile acestea şi izgonirea lor cu forţa din ţară de către regimul comunist de atunci.E o filă roşie pentru comunişti şi o filă neagră pentru toţi cei, care au nimerit în calvarul cela, precum şi pentru două generaţii după ei, căci până la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut ei toţi purtau ştampila de duşmani ai poporului.
Eu, fiind dintr-o familie unde bunelul, unchiul şi o matuşă din partea tatei au fost deportaţi (tatăl meu - nu, căci luptase în Armata Roşie în timpul războiului şi cred că avea scutire), m-am întrebat pe parcursul multor ani de ce n-am dreptul să intru la învăţătură în orice instituţie de învăţământ, de ce nu pot pleca peste hotare cu grupele, de ce nu sunt acceptată la posturi mai înalte, căci faţă de cei avansaţi alături de mine aveam toate calităţile necesare: hărnicia, disciplina, principialitatea, exigenţa, cunoştinţe şi rezultate mai bune în lucru? Dar răspunsul este foarte simplu. La comitetele de partid, dirijorul principal al vieţii noastre, erau anchetele noastre, unde era subliniat cu gros provinienţa şi cine ţi-s rudele. Şi veşnicul cuvânt „Veto”!
În schimb, urmaşii activiştilor săteşti de pe atunci au avut parte de lumina verde pe parcursul întregii vieţi. Şi astăzi nepoţii lor deservesc acest partid cu multă plecăciune, pentru ce şi se aleg cu înalte distincţii de stat.
În anul naşterii mele, buneii şi rudele erau deja deportaţi şi se aflau în Republica Autonomă Bureat-Mongolă. În copilarie, ţin minte, se vorbea de ei acasă, dar în şoaptă. Acum înţeleg, era frica cea mare, intrată în oase din noaptea de 6 iulie 1949, când sub vuetul straşnic al maşinilor militare, intrate în sat brusc şi organizat, îi ridicau din somn, prin surprindere, pe cei, care erau vinovaţi de hărnicia lor, care aveau oleacă de pământ şi-l prelucrau. Bunelul meu, e vorba de Ambul Efim Axentie din satul Hârtop, raionul Cimişlia, la acel moment avea 73 de ani, era grav bolnav şi se afla la pat. Deaceea a fost scos din casă pe un ţol şi dus de patru soldaţi la maşină, aruncat în ea, ca un gunoi, ca apoi, cu încă şase familii din sat sa fie dus la staţia feroviară, îmbarcat în vagoane pentru vite şi trimis cât mai departe de casă.
ÎI ţin minte întorşi acasă pe la sfârşitul anilor 50. Bunelul avea capul alb ca ninsoarea, la fel ca şi barba, mustăţile. M-am bucurat nespus, că uite, am căpătat un bunel şi o bunicuţă. Dar ei erau absenţi, foarte trişti. S-au luminat la faţă când, lătrând vesel, le-a sărit în braţe câinele nostru Muscoi. Cu lacrimi în ochi au povestit, că în noaptea ceea de 6 iulie câinele era foarte agitat, alerga prin ogradă, schelălăia, venea la fereastră de câteva ori şi bătea cu labele în sticlă, de parca vroia să-i preîntâmpine de nenorocirea ce venea. Iar acum, i-a recunoscut şi, bucuros, parcă le saruta mânile. „Un câine, au zis ei, s-a purtat cu noi ca un om, iar oameni – ca nişte câini!”. Îi ţin minte foarte mâhniţi şi tăcuţi. Oameni distruşi moral şi fizic. Bunelul în fiecare zi, după amiază, punea mâinile la spate şi încetişor pleca în sat. Mergând de-a lungul străzii, se oprea la poarta fiecarui gospodar şi se uita lung în ogradă, apoi pleca mai departe. Venea obosit, se aşeza pe scaunul de lângă poartă tăcut şi trist. Nu vorbea, nu se împărtăşea cu gândurile. Ce căuta el? Vroia să vadă cum trăiesc vecinii, fiind în colhoz, sau ceva din bunurile sale, lăsate aici? Nu ştiu, nu ne-a spus. Dar peste un timp am observat cu toţii, că nu mai este în minţile sale.
Iată, în aşa mod, regimul sovietic, partidul comunist îşi atingea, şi acum îşi atinge scopurile: distrugând oamenii, distrugând rezultatele muncii lor, calicind urmaşii, ponegrind, intimidând cu “steagul roşu mereu biruitor”.
În 1989 – începutul anilor 90, când s-a destrămat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, când la insistenţa Forţelor Democratice Europene au fost deschise arhivele, pentru ca lumea întreagă să afle adevarul despre această ţară – lagăr de concentrare, când deportaţii sau represaţii au fost reabilitaţi, am alergat şi eu la arhivă să aflu adevărul despre rudele mele, care fuseseră deportate.
Cu multe emoţii şi nerăbdare aşteptam să deschid pagina cuvenită. Dar marea mi-a fost mirarea şi dezamăgirea, când în sfârşit am găsit-o. Am examinat-o de câteva ori. Un nod mi s-a ridicat în gât, ochii s-au umplut de lacrimi.
Eu, un comunist până atunci devotat partidului, educat în spiritul lui circa 30 de ani, m-am simţit un zombi!
Pentru un pat de lemn şi un scaun, un sunduc şi un samovar, 4 butoaie şi o ladă mare, o vacă şi o scroafă, 15 kg de mălai şi 537 kg de grăunţe de porumb se trimite în Siberia?
Aceste documente le vor citi urmaşii? Dar unde-s maşinile şi inventarul de lucru, îmbrăcămintea, ceva din covoare, veselă, doar erau gospodari, „culaci”, „chiaburi”?
Actele de luare la evidenţă a bunurilor represaţilor au fost întocmite la 10 iulie, iar deportările au fost la 6 iulie. Ce operativitate!
„Bunii” mei săteni, ca vulturii la pradă, s-au năpustit asupra averii noastre şi au dus-o pe la casele lor, bucuroşi, că puterea nouă le-a oferit asemenea şansă.
Drept că şi statul s-a ales cu 10 ha de pământ ale bunelului. El a acaparat 107 ha de pământ de la 7 familii represate, din care 42 ha erau şi însămânţate, pe când de la 59 oameni, care la 15 iulie au intrat în nou formatul colhoz „Budionâi” din s. Hârtop, doar cu 142 ha. În asa mod se efectua „deschiaburirea” ţăranilor şi colectivizarea forţată în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Astăzi eu scriu istoria satului Hârtop. Lucrez mult cu materialele din arhivă, discut cu oamenii în etate, care ţin minte şi vremurile celea.
Anii 1944-49 prezintă cel mai mare interes în istoria ţării noastre. A fost o tragedie mare pentru poporul ţării noastre şi a satului meu. O tragedie plănuită, bine chibzuită, foarte bine dirijată şi executată de regimul sovietic, condus de partidul comunist.
Mai întâi – războiul, dezlănţuit din hapsânia şi moftul marelui conducator al PC Stalin, dezlănţuit de forţele comuniste şi naţiştii din Germania cu scopul de a împărţi sferele de influenţă, adică teritoriile conform pactului Ribentrop – Molotov.
Ţăranul nostru nu avea de câştigat de aici nimic. A avut doar pierderi omeneşti şi materiale. În satul Hârtop, odată cu reinstaurarea puterii sovietice în 1944 şi retragerea armatei germane spre vest, s-a început mobilizarea bărbaţilor, care atunci se găseau pe la vetrele lor. Din circa 500 de gospodării ţărăneşti individuale au fost luaţi 282 gospodari. 61 din ei sau 21% acasă nu s-au mai întors. 30 din ei aveau vârste între 18-23 ani, 36 – erau capul familiei.
Gospodăriile din sat au rămas nu numai fără braţe de muncă, ci şi fără forţe de tracţiune, care erau rechiziţionate ba de nemţi, ba de sovietici în vara lui 1944.
Apoi – seceta şi foametea, pe care ţăranii aveau experienţă de a le înfrunta ca pe vremuri, dar de data aceasta era altă putere – cea sovietică, cu legile ei.
Ţăranii au fost supuşi impozitelor obligatorii mari la stat, la toate produsele agricole: cereale, carne, lapte, ouă, brânză, lână, fân, fructe, floarea-soarelui ş.a. Neţinând cont cu ce e însemânţat pământul, câţi membri sunt în familie ş.a.
În anii secetoşi 1945-46 ţăranii au predat totul, ce aveau în rezervă din anii trecuţi. Faptul că a fost secetă, nu s-a luat în consideraţie de organele de conducere şi impozitele, şi împrumuturile la stat nu s-au micşorat, ci din contra, ţăranii satului meu, ca şi din toată Moldova, au fost supuşi înjosirii, batjocurii, luându-le cu de-a sila ultimele grăunţe.
În sat se practica asa mod de colectare a produselor alimentare: o căruţă cu activişti de la sovietul sătesc, cu toba bătând a mare veselie, a mare campanie, se pornea într-un capăt de sat, iar alta, cu „garmoşca” şi permanent cu o femeie de la raion, „upolnomocenâi”, îmbrăcată în coftă roşie (culoarea sărbătorii şi a biruinţei la comunişti) - din alt capăt. Cu mult alai se ridicau ei la ţărani în pod, coborau în beci, cotrobăiau prin cămare, saraiuri, spărgeau cu baioneta tavanul, soba, podeaua in cautarea cerealelor ascunse. Măturau tot ce găseau, şi plecau veseli, ca apoi totul să fie dus pe la staţiile feroviare pentru a le transporta mai departe, dar care deseori se „aprindeau” acolo.
Dar câţi ţărani au fost pedepsiţi, judecaţi pe un termen de 8-10 ani pentru neîmplinirea planului de predare a „postăvcii”, pentru ascunderea minimului necesar familiei ca să nu moară de foame?
Dar scopul statului a fost — să moară!
A început foametea. Foametea mare din 1946-47.
În satul Hârtop numai timp de un an: a doua jumătate a lui 1946 şi prima jumătate a lui 1947, au murit 312 săteni. Din ei 279 sau 89% — în lunile ianuarie-martie 1947, nu puteau ieşi din iarnă.
Sunt familii, unde au murit toţi membrii, sunt morţi într-o zi doi, trei, patru membri, sunt morţi cei, care au luptat pentru apărarea “Marii Patrii”.
Omul îşi pierduse chipul de om. Mâncau mâţi, câini, şobolani, broaşte, păşteau ca animalele, mâncau şi oameni. De foame se umflau nemaipomenit şi mureau. Mureau peste tot: în casă, la gard, pe drum, sub poarta altora.
E o tragedie deosebită, care cu două-trei fraze nu o poţi reda.
Situaţia de foamete nemaipomenită, care a fost creată de organele de conducere staliniste, a dus la ruinarea gospodăriilor ţărăneşti. Ele iar au rămas fără forţe de muncă, fără seminţe, fără vite, doar cu impozite şi rechiziţii la stat. Iar acestea, în afară de menirea lor fiscală, aveau scopul de a presa asupra gospodăriilor ţărăneşti pentru a intra în colhoz. Pentru aceasta au fost întreprinse şi o sumedenie de acţiuni. De pildă, se stabileau impozite după tipul de gospodărie, adică, pentru colhoz erau cu mult mai mici decât pentru gospodăriile ţărăneşti individuale; se declarau gospodării „culăceşti” aproape toate gospodăriile ţărăneşti, care aveau mai mult de 5 ha de pământ; se măreau pentru ele cotele obligatorii la toate produsele agricole cu 50% ş.a.
Ce putea face biatul ţăran în faţa acestei maşini de gâtuire? De aceea, de la sfârşitul anului 1948 până-n mai 1949, numărul de colhozuri s-a dublat. Dar rămâneau neclintiţi acei, care nu-şi închipuiau viaţa fără pământul propriu, scăldat toată viaţa lor cu sudoare, agonisit cu multă muncă şi cheltuieli.
Mama mea, Blonschi Ecaterina, povestea prin ce chin şi muncă trecea copilăria ei. Tatăl ei, Blonschi Pavel, vara îi ducea pe copii (doi fraţi şi o soră), la sectorul lor de pământ, de sub pădurea satului Mereni, luni dimineaţa şi-i aducea sâmbătă seara. Toată săptămâna lucrau din zori şi până-n noapte, lipsiţi de multe bucurii ale vieţii.
Iar la sfârşitul anului, când familia se achita cu „gospostavca”, adică predarea la stat a produselor agricole, tatăl mai cumpăra un lot de pământ. Şi aşa era în fiecare an şi în fiecare familie de gospodari, căci pământul era principala valoare, era sensul vieţii, locul gospodarului în societate.
Şi cum se putea aşa de uşor să te desparţi de el?
De aceea organele aparatului de partid şi de stat au hotărât foarte simplu şi dur: de a-i deporta pe cei care nu vor să dea pământul în colhoz.
Unchiul meu deportat, Ambul Serghei, predase 16 ha de pământ benevol în colhoz cu tot inventarul agricol, vite, adică intrase în gospodăria colectivă.
Dar la 3 iulie 1949 a avut loc şedinţa cârmuirii colhozului „Jdanov” din Hârtop, cu prezenţa reprezentanţilor comitetului raional de partid Slobodeniuc, Siniţchii şi Terzi, unde a fost examinată chestiunea personală a lui Ambul S. Reprezentanţii PC au cerut excluderea lui din colhoz, că a fost „culac”, că a folosit munca „năimiţilor” şi, deci, este un element vrăjmaş şi va aduce daune colhozului.
La 6 iulie el a fost deportat fără dreptul de a se întoarce în satul de baştină.
Aici aş vrea să fac o remarcă pentru oamenii de afaceri de astăzi. Nu uitaţi, societatea se dezvoltă în formă de spirală. Faptele se repetă. Aveţi grijă, ca, folosind munca angajaţilor, mai ales „la negru”, să nu se repete istoria acelor ani. Iar casele voastre frumoase să nu devină soviete săteşti.
Bunelul şi fiii lui au fost foarte harnici, dar şi foarte principiali, iubeau dreptatea, spuneau verdele în ochi. Dar cui i-a plăcut aceasta vreodata?
Şi de aceea, azi mă întreb: Cum un gospodar (îl am în vedere pe bunel), care în lista gospodăriilor din sat ocupa al 33-lea loc după avere, a nimerit în lista celor 7 familii deportate?
După ce criteriu, indice, se alcătuiau listele pentru deportare?
Iată una din ele din satul Hârtop:
Codiţa Feodor S.
Pogârneţ Andrei A.
Zilenici Iachim A.
Ambul Serghei E.
Ambul Efim A.
Cujba Sofronie A.
Zamisnâi Semion F.
Ambul Efim Şi Pogârneţ Andrei aveau vârsta de 73 şi 72 ani. Au fost deportaţi cu soţiile lor. Ce rău mai puteau face aceşti bătrâni colhozului?
Cujba Sofronie şi Zamisnâi Semion, în noaptea deportării, au fugit, s-au ascuns. Dar totuna, soţiile şi odraslele (6 şi 8 copii) au fost îmbarcaţi şi duşi fără capul familiei. Soţii au fost nevoiţi apoi să se ducă după ei.
Aşa zisul “activ al satului” i-a ajutat cu mult zel pe „binevoitorii” ce năvăliseră ca lăcusta de pe alte meleaguri, să curăţe casele oamenilor de ultimele resturi de pâine, să deposedeze gospodarii satului de pământ, vite şi inventar, forţându-i să intre în colhoz, să aresteze şi să deporteze în Siberia zeci de mii de familii de agricultori harnici şi cinstiţi.
Despre fila aceasta neagră din istoria Moldovei nu s-a scris, nu s-a vorbit până nu demult. Partidul comunist s-a stăruit din răsputeri să se uite acest timp, să creştem mancurţi, iar generaţia de azi nici nu crede că a fost aşa ceva, ba nici n-o interesează.
Ne-au spus la lecţiile de istorie despre Grecia antică, despre Evul Mediu, despre istoria faimosului partid comunist, despre succesele ruşilor în al II-lea Război Mondial, dar ce-a fost cu plaiul nostru între anii 1944–1949 — nu, căci n-are însemnătate sau puteau să apară întrebări.
Dar cine se va pocăi pentru sute de mii de oameni băgaţi de vii în pământ de foame, pentru cei duşi în noapte şi neîntorşi, pentru cei aruncaţi în largul Siberiei?
A cui mâini sunt pline de sânge? Cine preferă culoarea roşie, culoarea nu a biruinţei, ci a sângelui omenesc? Da, da, anume omenesc, căci sute de mii de vieţi din timpul războiului din 1941 – 1945, din timpul secetei din 1945-1946 şi a foametei organizate din 1946-1947, a deportărilor din 1941 şi 1949, a colectivizării forţate din 1948-1950, au fost curmate de mâinile lor.
Este aşa monstru, vinovat de toate tragediile satului meu, a ţării mele şi dacă lupul părul îşi schimbă iar năravul – ba, apoi acesta nu-şi schimbă nici culoarea, nici năravul, nici simbolul, cu mândrie continuă cauza moşilor şi strămoşilor roşii.
Simbolul (sigla) comuniştilor, secera şi ciocanul, şi simbolul naţiştilor sunt interzise în lume, dar ei o folosesc şi acum. Au modificat-o niţel, agăţând la seceră o carte, şi parcă s-a adăugat minte!
Astăzi, graţie mancurţilor noştri, care stau bine în fotolii comode, care au acces la buzunarul statului şi al oamenilor, care se bucură de protecţie, precum şi celor, care dau dovadă de un nichilism istoric, care nu cunosc istoria Basarabiei, dar nici nu doresc s-o cunoască, datorită lenei, la fel şi a celor, care stau pe oasele părinţilor, buneilor şi rudelor lor, nefiindu-le cunoscute durerea torturilor, prin care au trecut ei, de ce să ne mai gândim de unde venim şi unde ne ducem?
Dar un popor care n-are trecut, n-are nici viitor!
Deşteaptă-te, române!
Citeşte elementarul: „Istoria românilor” de Anton Moraru, „Foametea din Basarabia în anii 1946-47” de Ion Ţurcanu, „Cartea foametei” de Larisa Turea.
Fă-o repede, timp de această lună!
Eu, desigur, nu voi găsi milă şi compătimire din partea „milostivilor” noştri creştini, care şi astăzi se-năbuşă de invidie pentru cei, care muncesc şi-s mai gospodari. Mă vor înţelege rudele celor 20 mii de represaţi în 1941 şi celor peste 40 mii din 1949. Şi dacă nu toţi au suferit de pe urma represiilor, atunci foametea organizată oare în care familie n-a lăsat urme? S-a uitat? Da, s-a făcut tot posibilul ca această perioadă de timp din istorie să fie trecută sub tăcere şi uitată.
Dar unde e mândria pentru neamul tău, simţul de rudenie, de continuitate a lui?
Cu ocazia a 68 ani de la primul val de represii în 1941, parlamentarul Vladimir Hotineanu, născut în deportare, a propus în Parlament să fie comemorate victimele represiunilor staliniste cu un minut de reculegere. S-au ridicat în picioare numai opoziţia şi corpul diplomatic. Comuniştii nu s-au ridicat, ceea ce dovedeşte că ei şi acum sunt ferm convinşi că au procedat corect atunci. Aceşti oameni îl au pe Dumnezeu în suflet? Deci şi azi eu rămân, în viziunea lor, un pui al duşmanilor de clasă.
Mă miră şi mă sufocă foarte mult faptul, cât de mărginiţi şi de întunecaţi, aş spune zombaţi, sunt oamenii în etate, care ştiind despre vremurile, de care am vorbit mai sus, susţin şi votează unanim partidul comunist numai pentru faptul că le dă pensii. Ei până acum nu ştiu, că orice partid ar fi la putere, guvernul acestei ţări este dator să întoarcă oamenilor sub formă de pensie ceea ce le-a fost reţinut din salariu pe parcursul activităţii lor, când erau apţi de lucru şi activau în diferite domenii şi că în fiecare ana şeful statului, ci se face indexaţie la leul care şi-a pierdut din valoare pe parcursul anului.
Şi cealaltă lume trebuie să-nţeleagă, că comuniştii ne închid uşa spre Europa, spre lumea largă. Ei ne vor iar în ocol, în lagăr de concentrare cu faţa spre răsărit.
Doamne, adaugă minte celor care suferă de insuficienţa ei şi fă dreptate, căci Tu le vezi pe toate!