Atunci când „se cutremură plopii” şi „buciumul sună cu jale” freamătă-n noi dorul de Eminescu. Îl căutăm pe Eminescu.
Îl îngânăm pe Eminescu... Cântăreţul „florii albastre” ştie să transforme clipele în eternităţi, să umple goluri din „croiala” noastră spirituală, să nască ecouri pentru visele şi speranţele noastre.
Totul începe cu... Ne-am născut pe plaiul mioritic. Purtăm în sânge elixir eminescian (mă refer la generaţiile de după 90). Am crescut cu somnoroase păsărele la-nceput. Ne-am lipit (ni s-au lipit) aripi din frunze de tei eminescian. Ni s-au deschis cărări cu „plopi fără soţi”, ne-am plimbat pe clapele amorului tăinuit într-o „sară pe deal” lângă „Lacul încărcat cu flori de nufăr”. Ne-am educat spiritul patriotic şi ne-am şlefuit coloana demnităţii noastre, răsfoind „scrisorile” şi alte proiecţii de gânduri eminesciene. Am îmbrăţişat necuprinsul şi am atins orizonturi filozofice neexplorate până atunci în zborul de „Luceafăr”.
Am sorbit în toate etapele vieţii licoarea geniului şi, poate, nu am ajuns la miezul mult-râvnit, dar suntem deja „îmbătaţi” de nebunie, iradiaţi de romantism.
Pentru noi Eminescu trăieşte pe dimensiunile timpului mitic. Eminescu e viu în cugetele noastre (?!), mai pulsează între „Înger şi demon” pe-al său prorpiu rug, se topeşte-n flăcări şi revine de fiecare dată ca Pasărea Phoenix. Suntem dovada (?) spuselor sale: „Al meu nume o să-l poarte secolii din gură-n gură”.
Ziua de 15 iunie curent, când s-au împlinit 120 ani de la trecerea în nefiinţă a Marelui Eminescu, m-a făcut să mă-ndoiesc de cele înşirate mai sus. Printre atâtea griji cotidiene sau cu entuziasmul vacanţei în vene cine-şi mai aduce aminte când şi unde ne-a pierit Poietul?! Cine mai îngrijeşte de Marele Tei scuturat în miez de Cireşar?
Sau Eminescu e prezent în cugetele tinere doar în perioada 1 septembrie – 31 mai? (Şi, poate, am exagerat un pic intervalul?). În oraşul Hânceşti câţiva reprezentanţi ai Secţiei cultură au depus flori la bustul poetului. Şi cam atât. Lângă obiectul cultural ce-l simbolizează pe „cel mai mare poiet al tuturor românilor” nu era nici picior de elev (excluzându-i pe cei cu foaia de examen în faţă), nici de profesor (sub pretextul că toţi ar fi fost „înrolaţi” în rândul supraveghetorilor la examenul de Bacalaureat).
Nici măcar liceul din oraş care-i poartă numele nu şi-a dat osteneala (şi interesul) de a-l comemora la cei 120 de ani de la pierderea Titanului literaturii române.
Acum nu mai aleargă tot românul la Eminescu să i se plângă („De la Nistru pân la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa”). De-acum basarabenilor le convine străinătatea (şi „le şade bine cu drumul”). S-au cam schimbat rolurile: Eminescu ne plânge pentru indiferenţa noastră. Un popor ce are o ţară care nu e ţară, cu o limbă care nu e limbă, cu o istorie furată, e cel mai de plâns dintre toate neamurile.
|