Noi ne rugăm lui Hristos cel preaslăvit, lui Hristos cel înviat şi care poartă rănile Sale ca pe nişte podoabe împărăteşti, pentru că sunt semnele dragostei Sale infinite pentru noi. Rugăciunile noastre sunt ascultate de Hristos cel viu care ne cere să ne rugăm Lui cu minte clară, ştiind ceea ce cerem şi cui cerem, şi, în acelaşi timp, cu smerenie, ca nişte fii supuşi voii Sale.
Hristos cel înviat ne iradiază cu lumina Sa şi ne cere să ne curăţim şi noi simţirile ca să îl percepem pe El cu adevărat, întru slava Sa. Hristos cel înviat ne cere să trăim duhovniceşte, mai presus de simţiri, pentru că viaţa veşnică înseamnă veşnica bucurie şi contemplare a slavei Sale, mai presus de simţiri şi de discursivitatea minţii.
Şi când spunem că Biserica este divino-umană spunem de fapt că umanitatea noastră trebuie să se înduhovnicească continuu pentru ca să fim fiinţe duhovniceşti, străbătute de lumina Sa din belşug. Drumul nostru este sfinţenia, continua sfinţire, conştientizare a umplerii noastre de slava lui Hristos.
Hristosul Bisericii e în acelaşi timp pe scaunul dumnezeirii împreună cu Tatăl şi cu Duhul dar şi cu noi, mereu, fără întrerupere, cu membrii Bisericii Sale. Hristos ni se dă drept mâncare şi băutură sfântă, El e cel ce ţine toate şi le păstrează pe toate în existenţă, cel ce ne mântuieşte pe fiecare în parte şi cel ce va veni să judece lumea cu dreptate.
Hristosul Bisericii e înţeles şi iubit numai prin comuniunea liber consimţită cu El şi numai printr-un efort susţinut de despătimire, pentru a-L percepe pe El duhovniceşte din ce în ce mai mult. Ca să dai mărturie despre Hristos trebuie să te laşi învăţat de Hristos, prin Duhul, cele despre Sine. Trebuie să îl ai în tine pe Hristos şi să îl vezi pe Hristos în fiecare om creat de El şi în orice detaliu al creaţiei, ca cel care a creat cele văzute şi nevăzute şi le ţine prin harul Său în existenţă.
|